Cum
îşi distruge un stat propria armată sau blestemul militarilor români
Motto ”Dacă Patria mă va trimite sub pământ şi acolo mă voi
duce pentru ea” / Gen. Nicolae Dăscălescu
Vajnicii militari români, indiferent dacă au
făcut parte din armata regală, armata populară sau din armata de profesionişti,
au fost condamnaţi, umiliţi şi batjocoriţi în funcţie de interesele unei clase
politice mereu indiferentă la problemele lor.
Acţiunile iresponsabile ale clasei politice au
reprezentat “blestemul militarilor români”. Acesta este un adevăr de
necontestat!
Batjocorirea jurământului militar sau cum îsi
distruge un stat propria armată
1. Armata regală
În perioada interbelică conform articolului 88
al Constituţiei din 1923 Regele era capul armatei. Toţi militarii jurau
credinţă Regelui şi “supunere legilor şi îndatoririlor militare, în
toate ocaziunile în timp de pace, ca şi în războiu.”
La declararea mobilizării din anul 1940,
România avea sub arme : 15.383 ofiţeri activi şi 16.611 de rezervă,
26.153 subofiţeri activişi 7.601 de rezervă, 1.195. 366 de soldaţi şi gradaţi.
Toţi aceşti militari erau pregăţiţi să respecte prevederile jurământului militar,
chiar dacă pentru apărarea intereselor României ar fi fost nevoiţi să îşi
sacrifice şi viaţa.
De remarcat ar fi şi faptul că în Codul
de Justiţie militară erau prevăzute sancţiuni deosebit de aspre împotriva celor
care nu îşi îndeplineau îndatoririle militare în timp de război (vezi Carte IV
– Crime, delicate şi pedepsele lor).
După trei ani, zece luni şi douăzeci de zile
de război, Armata Regală a Românie, care a pierdut un număr de 794.562 de
militari (92.620 morţi, 333.966 răniţi 367.966 dispăruţi), se va confrunta cu o
situaţie inedită. Ocupantul sovietic, cu sprijinul cozilor de topor
locale, va trece la aplicarea directivei lui Stalin: „Acolo unde calcă
Armata Roşie se impune şi sistemul social comunist”.
Unul din obstacolele majore în realizarea
obiectivelor social-politice dorite de sovietici era reprezentat de
Armata Regală, al cărui corp de comandă, format din generali şi ofiţeri cu o
pregătire profesională impecabilă şi cu cariere militare impresionante, era
devotat Regelui Mihai, căruia militarii îi juraseră
credinţă.
Elita Armatei Române Regale, formată la 25 octombrie
1944, conform statisticilor oficiale din 19.642 generali şi
ofiţeri, va fi distrusă treptat printr-o multitudine de procedee.
Iniţial a fost adoptată o legislaţie care a
permis arestarea celor “vinovaţi de crime de război sau împotriva
umanităţii, precum şi de dezastrul ţării şi al armatei”. Ulterior,
această legislaţie a fost completată cu reglementări care permiteau “arestarea
celor care se opuneau clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, celor care
primejduiau sau îngreunau construirea socialismului, ori defăimau puterea de
stat sau organele sale sau celor care puteau deveni eventuali duşmani ai noii
orânduiri”.
În baza acestei legislaţii, 161 de generali şi
mii de ofiţeri vor fi condamnaţi. În închisorile comuniste sau în lagărele de
muncă de la Canal aceştia au fost supuşi unui regim de exterminare şi unor
umilinţe greu de închipuit. Generalul Nicolae Dăscălescu a povestit unor membri
ai familiei, la eliberarea din închisoare, despre directorul
închisorii Jilava, un anume Maromet, semianalfabet, fost paznic într-o grădină
publică, numit de noile autorităţi director al penitenciarului
Jilava, care avea o adevărată ”slăbiciune” pentru generalii şi foştii
ofiţeri decoraţi cu Ordinul “Mihai Viteazul”, punându-i adeseori
pe aceştia “să care hârdaiele-closet pe care trebuiau să le verse în
gropile de deasupra fortului”.
În anul 1952, tot la penitenciarul
Jilava, pe timpul vizitei ministrului Justiţiei, deţinuţii, în mare majoritate
foşti generali, sunt puşi să defileze prin faţa acestuia în
pielea goală.
Sub pretextul trecerii armatei la regimul de
pace prin repetate deblocări, licenţieri şi reduceri de personal, vor fi
îndepărtaţi abuziv din armată marea majoritate a generalilor şi
ofiţerilor care participaseră la cel de-al doilea război mondial. Astfel, până
în 1955, din cei 19.642 de ofiţeri mai rămâseseră în activitate
aproximativ 700.
Ei au fost înlocuiţi cu aproximativ
35.000 de ofiţeri cu origine socială sănătoasă, devotaţi partidului,
formaţi în cele 26 de şcoli de ofiţeri, unde au urmat cursuri cu o durată
cuprinsă între câteva luni şi un an. 60% dintre aceştia erau absolvenţi a doar
4 clase.
Motivele îndepărtării din armată au fost
următoarele: convingerile
moral-politice şi religioase ale cadrului militar ori apartenenţa politică a
soţiei sau a rudelor acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv;
statutul social rezultat din ocupaţia soţiei cadrului militar sau a rudelor
acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv; starea materială a cadrului
militar, a soţiei sau a rudelor acestora, până la gradul al IV-lea
inclusiv; existenţa în străinătate a unor rude ale cadrului militar sau
ale soţiei acestuia, până la gradul al IV-lea inclusiv; deţinerea de către
rudele cadrului militar sau ale soţiei acestuia, până la gradul al IV-lea
inclusiv, a unor funcţii importante la nivel de demnitar, înainte de
instaurarea regimului comunist; existenţa unor rude ale cadrului militar
sau ale soţiei acestuia, până la gradul al IV-lea inclusiv, care au fost
condamnate sau arestate; efectuarea de studii sau specializări, de către cadrul
militar, în alte ţări decât Uniunea Sovietică; refuzul de a se înscrie în
Partidul Comunist Român; atitudini sau manifestări considerate ostile
regimului comunist; considerente etnice.
Celor arestaţi le era confiscată averea, iar
pensionarilor militari şi celor deblocaţi le-au fost tăiate abuziv pensiile
militare, astfel că foştii generali şi ofiţeri ajunseseră muritori de foame,
unii dintre ei fiind siliţi, pentru a supravieţui, să lucreze ca văcsuitori de pantofi, vânzători ambulanți de
ziare, salahori, zidari, spoitori, portari, şoferi, etc.
După 1965 o parte din generalii şi ofiţerii
condamnaţi au fost reabilitaţi, anii de umilinţe, suferinţe şi numeroasele boli
cu care aceştia se aleseseră în închisorile comuniste, reprezentând pentru
autorităţi regretabile erori.
Pentru ceilalţi militari care au fost
îndepărtaţi abuziv din armată în perioada 23 august 1944 – 31 decembrie 1961
s-a adoptat, mult prea târziu, Legea 226/2011 prin care
supravieţuitorilor abuzurilor regimului comunist le sunt
acordate reparaţii morale şi materiale.
Niciunul din cei vinovaţi de suferinţele
miilor de generali şi ofiţeri, vinovaţi doar pentru că şi-au
respectat jurământul faţă de Rege şi Ţară, nu a fost tras la
răspundere pentru abuzurile comise în această perioadă.
1. Armata populară
Conform prevederilor Constituţiei din
anul 1952, “Republica Populară
Română este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate (art. 1)”. Misiunea forţelor armate ale
Republicii Populare Române “era de a sta de strajă hotarelor ţării,
suveranităţii şi independenţei poporului român, securităţii sale şi păcii”.
Începând cu 1949, conţinutul jurământului
militar era următorul:
”Eu, … cetăţean al Republicii Populare
Române, intrând în rândurile Armatei, jur să fiu devotat poporului muncitor,
Patriei mele şi Guvernului Republicii Populare Române. Jur să fiu gata oricând,
la ordinul Guvernului, să lupt pentru apărarea patriei mele, Republica Populară
Română, să lupt cu toată dârzenia şi priceperea, neprecupeţind sângele şi viaţa
mea, pentru dobândirea victoriei depline asupra duşmanilor. Dacă voi călca
jurământul meu, să mă lovească pedeapsa aspră a legii Republicii Populare
Române şi să-mi atrag ura şi dispreţul oamenilor muncii”.
Potrivit prevederilor art. 1 al
Constituţiei din anul 1965” România este republică socialistă. Republica Socialistă
România este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent
şi unitar”. Forţele armate ale
R.S.R. au misiunea “să apere independeţa, suveranitatea şi integritatea
teritorială a patriei, precum şi cuceririle revoluţionare ale întregului
popor”.
Conţinutul noului jurământ militar este
următorul: „Pentru îndeplinirea datoriei sacre, de apărare a patriei,
înscrisă în Constituţie, eu…. Cetăţean al Republicii Socialiste România,
intrând în rândul forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi
patriei mele socialiste. Jur să respect legile ţării, să execut întocmai
ordinele comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele
comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.
Jur să nu-mi precupeţesc sângele şi viaţa pentru a apăra pământul strămoşesc,
independenţa şi suveranitatea patriei, cauza socialismului. Dacă voi călca
juramântul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste
România”.
Deosebit de interesant este faptul că ambele
Constituţii, cea din anul 1952 (art. 92) şi cea din 1965 (art. 41)
aveau o prevedere comună: “călcarea jurământului militar constituie una din
cele mai grave crime faţă de popor şi este pedepsită cu toată asprimea.”
Odată cu “democratizarea armatei”, prin
introducerea aparatului politic, armata devine un instrument docil, supus
conducerii politice.
În perioada în care trupele sovietice erau prezente în România, militarii
români erau pregătiţi în special pentru îndeplinirea misiunilor ce le reveneau
în cadrul Tratatului de la Varşovia, sub comandă sovietică.
În perioada imediat următoare, influenţa
sovietică în armată va fi diminuată. După 1968 s-a elaborate o
legislaţie şi s-a creat un sistem naţional de apărare, care avea ca principal
scop apărarea României împotriva oricărui agresor extern. Sistemul naţional de
apărare era susţinut de o industrie de apărarea capabilă să producă majoritatea
categoriilor de armament şi tehnică de luptă. România participă la
Tratatul de la Varşovia, trupele române în caz de război urmând a acţiona
numai sub comandament naţional.
Militarii armatei populare, dat fiind faptul
că România nu a fost implicată în conflicte militare, au avut şansa de a nu
lupta în niciun război. În august 1968 militarii români, în urma măsurilor de
ridicare a capacităţii de luptă a armatei, s-au aflat concentraţi
în raioane de luptă, fiind în măsură, culmea, să îşi sacrifice viaţa
pentru apărarea ţării, împotriva aliaţilor din Tratatul de la Varşovia.
În decembrie 1989 militarii români au
fost puşi într-o situaţie ingrată. Juraseră să execute întocmai ordinele
comandantului suprem, care depăşit de evenimente, ordonase înăbuşirea
manifestaţiilor prin forţă. În acelaşi timp juraseră credinţă
nestrămutată poporului român, care se revoltase împotriva
comandantului suprem.
Generalii români, în frunte cu Vasile
Milea, au transformat , din păcate , armata română în principala forţă de
represiune. Militarii de la eşaloanele mici, cei care au fost trimişi să
acţioneze în stradă împotriva manifestanţilor, vor înţelege că altul este
locul şi rolul lor şi vor fraterniza cu aceştia. După 22 decembrie
1989, fără aportul militarilor români, noile autorităţi nu s-ar fi putut
instala.
1. Armata de profesioniști
Potrivit Constituţiei din 1991, revizuită în
2003, România a devenit “stat de drept, democratic şi social”(art.1), iar “Armata este subordonată exclusiv voinţei
poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii
statului, a întegrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale”(art.118). După 1990 au fost adoptate trei variante de jurământ militar,
conţinutul celui în vigoare astăzi fiind următorul:”Eu… jur credinţă patriei
mele România. Jur să îmi apăr ţara chiar cu preţul vieţii. Jur să respect
Constituţia, legile ţării şi regulamentele militare. Aşa să îmi ajute
Dumnezeu!”.
În urma unui îndelungat proces de
restructurare şi modernizare s-a urmărit construcţia unei armate de mici
dimensiuni, flexibilă, mobilă, formată exclusiv din militari
profesionişti.Efectivele au fost reduse în 1995 de la 320.000 la 230.000, în
2005 – la 140.000 (112.000 militari şi 28.000 de civili), astăzi armata
română fiind formată din 75.000 militari şi 15.000 civili. În acestă
perioadă apare o nouă categorie de militari, disponibilizaţii, cei care în
urmara restructurării sunt trecuţi în rezervă, la vârste cuprinse între 40 şi
55 de ani. Numai în cadrul Forţelor Terestre, în anii 2004 şi 2005 , au
fost disponibilizaţi 5.000 de ofiţeri pe an.
Concomitent cu luarea unor măsuri coercitive –
nu s-a mai acceptat rămânerea ofiţerilor pe funcţii inferioare gradului, trecerea
în poziţia “la dispoziţie” a celor care doreau să rămână în armată, odată
cu anularea sporurilor, ceea ce avea consecinţe financiare serioase la trecerea
în rezervă – s-a elaborat şi adoptat în C.S.A.T. o strategie pe termen
mediu şi lung pentru rezolvarea acestei spinoase probleme.
S-au acordat, urmare a aprobării unor legi şi
ordonanţe de guvern, pensii corespunzătoare vechimii şi funcţiilor îndeplinite,
cumulul pensiei cu salariul era permis şi s-a promis un ambiţios plan de
reconversie profesională pentru militarii disponibilizaţi.
În scurt timp toate s-au dovedit simple
promisiuni. Începând cu anul 2009, sub conducerea preşedintelui Traian
Băsescu şi a membrilor guvernului Boc, sa dezlănţuit campania împotriva
“ salariilor şi pensiilor nesimţite”.
Printr-o campanie mediatică abjectă, ale cărei
idei directoare au fost: “militarii din perioada comunistă nu au fost
militari, ci doar activişti comunişti”, “ militarii români nu s-au
ocupat decât cu strânsul recoltelor”, “militarii sunt doar nişte
puturoşi care stau cu mâna întinsă”, politicienii români au indus opiniei
publice dispreţul faţă de militarii din perioada comunistă, care nu-şi
justifică nicicum pensiile primite.
În contrast cu aceştia au fost prezentaţi
militarii profeşionişti care îşi riscă viaţa în teatrele de operaţi din afara
teritoriului naţional.
Ca urmare a acestei campanii pensiile
militare de serviciu au fost desfiinţate, fiind înlocuite cu pensii
recalculate în baza principiului contributivităţii, iar celelalte
oportunităţi aprobate în perioada anterioară au fost anulate.
Cei care au jurat să-şi apere ţara chiar cu
preţul vieţii, cei care au crezut în onestitatea conducătorilor politici,
au fost din nou minţiţi, umiliţi şi batjocoriţi.Din nou militarii români au
căzut pradă cinismului, duplicităţii şi incompetenţei clasei politice.
O parte a efectelor
“experimentului Boc ” vor fi anulate începând cu luna octombrie 2013, sub
impactul protestelor vehemente şi a zecilor de mii de procese
declanşate de rezervişti militari.
Niciunul din cei care în această perioadă au
comis ilegalităţi şi abuzuri grosolane nu va răspunde în faţa legii, justiţia
subordonată politic având misiunea de a acoperi aceste acţiuni.
Astăzi, militarii români profesionişti,
aflaţi şi ei sub puterea jurământului militar, sunt
consideraţi “ca cea mai bună generaţie de luptători” pe care a produs-o
România…
Garantează cineva că asupra lor nu se va
abate mai devreme sau mai târziu “blestemul militarilor români”?
col.(r) Remus Macovei
Titlul original: BLESTEMUL MILITARILOR ROMÂNI
(fragment)
